PRĂBUȘI, prăbușesc, vb. IV. Refl. A cădea brusc (și cu zgomot) de la o înălțime (relativ) mare (de obicei sfărîmîndu-se, distrugîndu-se); a se nărui, a se surpa. Mama devine palidă, gata să se prăbușească. SAHIA, N. 53. Și ei se luptă-n flăcări, s-azvîrl, se-neacă-n fum, Iar brazii cad pe dînșii aprinși, se prăbușește în capul lor tot codrul, dar nimeni nu gîndește La fugă. COȘBUC, P. I 158. ◊ Fig. Ceva se prăbuși, parcă, în inima mea și, în o clipă, mi se păru că am trăit o viață întreagă. HOGAȘ, M. N. 25. Cînd răsufla, aerul i se prăbușea în plămîni ca ceva tare și rece... ș-atunci îl apuca o tuse seacă, ce-i sfărîma pieptul. VLAHUȚĂ, O. A. I 104. ♦ Tranz. A face să cadă, a doborî. Străbat singur pădurea. O vijelie grea A prăbușit un uriaș stejar în calea mea. BENIUC, V. 20. ♦ (Despre ape) A se prăvăli de la înălțime, a curge pe un loc abrupt. Înăuntrul unor prăpăstii adînci, într-o lume masivă și grea de piatră, o șuviță de apă se prăbușește de pe stînci. BOGZA, C. O. 95. [Rinul] din nălțime în fund se prăbușește C-un muget lung, sălbatic, grozav, răsunător. ALECSANDRI, O. 204.