PURCEDE, purced, vb. III. Intranz. (Popular și arhaizant) A se pune în mișcare, a porni la drum; a pleca. Cum au purces spre Vatra Dornei, au intrat într-o strălucire de soare cătră amiază. SADOVEANU, B. 152. Luîndu-mi rămas bun de la părinți, am purces cu bunicul spre Pipirig. CREANGĂ, O. A. 44. Purceseră către Sinaia, unde ajunseră înaintea serii. BOLINTINEANU, O. 441. ◊ (Despre lucruri, fenomene văzute în mișcare) A începe, a se porni. După o săptămînă purceseră ploile. C. PETRESCU, Î. II 242. Frăgarul își îndoaie coapsa, Iar de prin văi purcede vîntul. GOGA, P. 25. Urieșii munți cu vîrf urile ascunse în nouri, de unde purced izvoarele și se revarsă pîrăiele. CREANGĂ, O. A. 95. ◊ Refl. În straturi florile-s trudite: un crin din cînd în cînd se-ndoaie Și lung privește-n sus, să vadă: nu se purcede-un nor de ploaie? ANGHEL, P. 7. ♦ A porni la o acțiune, a începe. Mult mă bucur cînd văd că purcedem la fapte. VORNIC, P. 38. O dată cu cel dintîi dezgheț, căutătorii de comori au purces la treabă. C. PETRESCU, A. 109. ◊ Expr. A purcede grea (sau, rar, îngreunată) = a rămîne însărcinată. Le-a spus toată întîmplarea, cum a purces grea. RETEGANUL, P. V 79. Din momentul acela ea purcesă îngreunată. EMINESCU, N. 4. ♦ A proceda (într-un anumit fel). Eminescu nu purcede nici o clipă ca un simplu adunător de curiozități, mai noi sau mai vechi. BENIUC, P. 25. Mijlocul cel mai practic este să purcedem pe calea constatării faptelor simple. CARAGIALE, O. III 217. ♦ (Despre acțiuni, stări) A lua naștere, a izvorî, a proveni. Astea-s fapte care trebuie să ne îndrepte gîndul la rădăcina din care or purces toate. DEMETRIUS, V. 134. Toate de la dînsa au purces. Ea-i capu răutăților. SADOVEANU, O. VIII 186. Aceste nemulțumiri purcedeau... din răul trai al ostașilor. BOLINTINEANU, O. 426. – Forme gramaticale: perf. s. purcesei, part. purces.