PURTARE, purtări, s. f. Acțiunea de a (se) purta și rezultatul ei. 1. Fel, mod de a se purta; conduită. Am învățat, cît am colindat prin lume, purtările cele frumoase. CARAGIALE, S. N. 19. Din inima lor nu s-a șters purtarea necuviincioasă a spînului. CREANGĂ, P. 209. Dragă, schimbă-ți purtarea, Dacă vrei să fii a mea! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 422. ◊ Expr. A-și lua nasul la purtare v. lua. – Compus: bună-purtare v. bun⁴. 2. Ducere, cărat (pe umeri sau pe brațe). C-o să facem d-o plimbare, Cam în chip de vînătoare. După păsări gălbioare, Că-s bune la mîncare, Și ușoare la purtare. ANT. LIT. POP. I 366. ◊ Expr. Purtare de grijă v. grijă. 3. (În locuțiuni și expresii) Loc. adj. De purtare = (despre îmbrăcăminte sau încălțăminte) de toate zilele, de lucru; (rar, despre animale) de muncă, de tracțiune. Grigore era plictisit... din pricina Nadinei care, fiind amatoare de iuțeală, nu ar fi mulțumită să o plimbe cu caii de purtare. REBREANU, R. I 214. ◊ Expr. A lua (un lucru) la purtare = a începe să întrebuințezi (un lucru) în mod obișnuit, zilnic. A luat la purtare hainele cele noi.