pustieșag sn [At: (sec. XVIII) CAT. MAN. I, 294 / P: ~ti-e~ / V: (reg) ~tâi~, ~tânoșag, ~iișag, ~ișag^[1], (îvr) ~tușag / E: pustiu + -șag cf mg pusztaság] (Reg) 1 Pustiu (1). 2 Ogor necultivat. 3 Casă lăsată în ruină. 4 (Îvr; îf pustușag) Prefacere în pustiu (1) a unui loc fertil. 5 (Îf pustușag) Avere mare. corectat(ă)