PÎRJOLI, pîrjolesc, vb. IV. Tranz. 1. A da foc, a aprinde, a incendia; a distruge, a pustii prin foc. Pîrjoleau o țară întreagă. SADOVEANU, O. I 535. Ștefan-vodă, după ce slăbise caii turcilor, pîrjolind iarba înaintea lor peste tot locul prin care trebuiau să treacă, i-a tras la strîmtoare. BĂLCESCU, O. I 127. Fig. Domnia ți-or pîrjoli, Palaturi ți-or pustii, Praf și pulbere c-or fi. TEODORESCU, P. P. 105. 2. A arde. [Cămașa] atît se lipise, încît se făcu una cu pielea lui și-l pîrjolea de părea că este pus pe jeratec. ISPIRESCU, U. 77. Fata-i hazulie și m-a fărmăcat – Dacă-i vrea să mă asculți, eu te sfătuiesc să n-o iei pe asta. Și focu-i hazuliu, dar tare rău te pîrjolește cîteodată. CREANGĂ, P. 164. ◊ Intranz. Soarele de primăvară pîrjolise cu putere, iar sub streșina codrului căldura prindea a se potoli. SADOVEANU, N. P. 22. ♦ (Cu privire la un aliment) A expune timp îndelungat acțiunii focului; a arde (în cuptor). Cînd eram la maica fată, Mîncam turtă coaptă-n vatră Ș-o coceam ș-o pîrjoleam, Tot mai grasă mă făceam. SEVASTOS, C. 27. ♦ Fig. A pricinui o pagubă, o pierdere mare cuiva; a da foc (III 1). Ai pîrjolit mai dăunăzi la cărți pe sărdarul Cuculeț. ALECSANDRI, T. I 138.