PÎRLIT ², -Ă, pîrliți, -te, adj. 1. Ars ușor, la suprafață. V. pîrjolit. Voi, nouă ciute... arse șipîrlite, Unde-ați purces așa de iute? TEODORESCU, P. P. 373. ♦ (Despre haine, stofe etc.) Ars superficial (la călcat sau la dogoarea focului). 2. (Despre oameni) Ars de soare, înnegrit, bronzat. Nu căta că-ți pare sarbăd și pîrlit obrazul meu. HASDEU, R. V. 12. Pleșuv, pe a lui frunte pîrlită, nesenină, Trec nori de gînduri negri sub cari ea se-nclină. ALECSANDRI, P. III 306. 3. (Despre vegetație) Ofilit, veștejit, uscat. Arză-te focul, răchită, Ce ești neagră și pîrlită. ALECSANDRI, P. P. 312. 4. Fig. (Despre oameni, familiar) Sărac; necăjit, amărît. Un bard pîrlit, dat gîndurilor pradă... Se plimbă-n Cișmigiu, pe sub umbrare. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 65. Nu trebuia să te fi-nsurat, dacă te știai pîrlit. CARAGIALE, O. III 35. ♦ (Substantivat) Neisprăvit, prăpădit, netrebnic. Bă-mi, mă pîrlitule, o țigare! PREDA, Î. 98. Un pîrlit află din auzite c-ar fi gol scaunul Moldovei și țop și el. DELAVRANCEA, O. II 182. Mă, pîrlitule, ai luat pia- tră-n gură cînd ai intrat înăuntru? CARAGIALE, N. S. 110.