PÎRLOAGĂ, pîrloage, s. f. Loc de arătură lăsat necultivat. Era într-o după-amiază de toamnă, vîntul susura în pîrloage, funingei treceau prin lumina asfințitului. SADOVEANU, L. 7. O... oaie, care umblă prin pîrloage. HOGAȘ, H. 82. Ia-mi tu calul de dîrlog Și-l poartă prin busuioc Și-l întoarce Prin vîzdoage, C-am umblat multe pîrloage. SEVASTOS, C. 195. ♦ Iarba și buruienile crescute pe un Ioc rămas nelucrat; p. ext. brazda cosită de pe un asemenea loc. Pîrloagele crescuseră mai înalte decît pomușoara. D. ZAMFIRESCU, la CADE. Trăsei două-trei pîrloage, Foamea la pămînt mă trage. ALECSANDRI, P. P. 259. – Variante: priloagă s. f., prilog s. n.