rămîn, și rămîĭ, -más, a -mîneá v. intr. (lat. re-manére, a rămînea; it. rimanére, pv. remaner, remanre, romanre, sp. pg. remanecer. Se conj. ca mîn 2). Staŭ loculuĭ, nu părăsesc locu: noĭ am plecat, ĭar el a rămas acolo. Fig. Nu maĭ evoluez, nu mă maĭ schimb (în bine orĭ în răŭ): ĭa a rămas tot frumoasă, el a rămas tot sărac. Exist, subsist, maĭ sînt: din vechea cetate n’a maĭ rămas de cît o ruină, din franc a maĭ rămas 10 banĭ de dat. Durez, mă înfig în stimă orĭ în amintire: o vorbă, o carte care va rămînea. Maĭ este ca recurs orĭ ca pedică orĭ de făcut (de executat): nu mĭ-a rămas de cît să emigrez, nu mĭ-a maĭ rămas de cît să scriŭ și foaĭa asta, rămîne acuma să stabilim condițiunile. Rămîn stăpîn pe ceva, rămîn ultimu stăpînitor. Rămîn păgubaș (saŭ: de pagubă), mă aleg cu paguba; rămîn buzat (saŭ: mufluz), nu obțin ceĭa ce speram. Rămîn înapoĭ, nu maĭ înaintez cînd alțiĭ înaintează, nu evoluez: un popor rămas înapoĭ, a rămînea pe cîmpu de bătălie (saŭ: pe teren), a rămînea mort în luptă. V. tr. Întrec, las în urmă, am superioritate, înving: am pus rămășag cu el pe un franc și l-am rămas, s’a luat la trîntă și l-a rămas. – Și a rămîne, maĭ ales în ziare.