RAGILĂ, ragile, s. f. (Și în forma raghilă) 1. Unealtă formată dintr-o scîndură în care sînt înfipți dinți de fier și prin care se trage cînepa sau inul melițat, ca să se aleagă partea cea mai fină. V. darac. Dădu îndărăt, spre cămara lui, rînjindu-și din nou mînia pe care o avea în gîtlej ca pe o ragilă. SADOVEANU, Z. C. 342. În Moldova... pun o pernă pe o raghilă ș-acolo o poftește pe soacra mare, și cînd dă să se așeze, îi smucește perna, rămînînd pe raghilă. SEVASTOS, N. 315. Veniți încoace și aduceți cu voi și blăstămurile părintești: ragila și pieptenii de pieptănat cîlți. CREANGĂ, P. 59. ◊ Fig. Amîndoi prietinii... s-au îmbrățișat fără să-și puie buzele pe ragilele obrazurilor. SADOVEANU, N. P. 55. De subt buzele-i groase... înaintau spre afară două raghile rari de dinți ruginiți. HOGAȘ, M. N. 82. Înălțîndu-și creștetu-n cer, scărmănînd norii în raghila de stînci, înfipte pe fruntea-i pleșuvă, mîndrul uriaș farmecă rîul cu puterea măreției lui. VLAHUȚĂ, O. A. II 173. 2. Zgardă cu țepi de fier, care se pune la gîtul cîinilor ciobănești ca să-i apere de mușcătura lupului. Omul ieșise din păpuriș c-o bîtă mare în dreapta, trăgînd cu stînga după sine în lanțug o cățea mare ciobănească, împodobită cu ragilă la grumaz. SADOVEANU, N. P. 36. [Cîinii] cu ragilă la gît, care voiseră să mă atace în ajun, acuma mă primiră cu prietinie, fîlfîind din cozi. id. O. A. II 212. ♦ Curea sau scîndurică cu cîteva cuie, care se fixează la botul vițeilor, ca să nu poată suge. Mînzatului leagă-i ragila cea cu cuie pe bot, ca să împungă pe mă-sa. SADOVEANU, B. 93. – Pl. și: ragili (SADOVEANU, N. P. 60). – Variantă: raghilă s. f.