RARIȘTE, rariști s. f. 1. Loc într-o pădure unde copacii sînt rari, la mare distanță unul de altul. V. poiană, luminiș. Luminile dimineții pătrundeau prin rariști, cerul se lumina deasupra. SADOVEANU, O. I 63. Îl văzură ivindu-se speriat la capătul celălalt al rariștei. CAMIL PETRESCU, O. I 276. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» și arătînd felul copacilor) Vin’ cu mine să ne pierdem în zadar Printre galbenele rariști de stejar. TOPÎRCEANU, B. 42. «Caravana» urca la pas printr-o rariște de mesteacăni. VLAHUȚĂ, O. A. III 44. Tînguiosul bucium sună, L-ascultăm cu-atîta drag, Pe cînd iese dulcea lună Dintr-o rariște de fag. EMINESCU, O. I 209. ♦ (Neobișnuit) Bucată de loc unde semănăturile sau ierburile au ieșit rare. Dintr-o rariște de iarbă sălbatică, ciupea pe alese o anumită buruiană. HOGAȘ, M. N. 105. 2. Fig. Loc gol în masa unei materii oarecare. [Stelele sclipitoare] să reapară în rariștea norilor. ARDELEANU, D. 175. Numai prin rariștea frunzișului mișcător, albeața curată a chiliilor mai străbătea, sclipind pe furiș, pînă la mine. HOGAȘ, M. N. 151. – Variantă: răriște (ISPIRESCU, L. 288) s. f.