RECUNOAȘTERE, recunoașteri, s. f. Acțiunea de a (se) recunoaște și rezultatul ei. 1. Admitere (a unui lucru ca bun, ca existent, ca valabil etc.); apreciere, considerație. Iașul romantic al bisericelor voievodale, aureolat de pulbere de ruini, recunoașterea publică a declinului capitalei Moldovei constituiau pentru scriitorii timpului ca o bucurie a suferinței. SADOVEANU, E. 6. 2. (Jur.) Acordare de către stat a calității de cetățean unei persoane de altă cetățenie dar, aparținînd după origine populației de bază a statului respectiv. ♦ Declarare (de către tată) a unui copil ca legitim. ♦ (Diplomație) Admitere de către un guvern sau de către un stat a calității legale a altui guvern sau a altui stat de a-și exercita puterea și a avea relații diplomatice cu alte state. A adăogat că dorea să cunoască vederile excelenței-tale despre recunoașterea Republicei Franceze. GHICA, A. 32. 3. Activitate desfășurată de un militar sau un grup de militari, pentru a cunoaște amănunțit o porțiune de teren în vederea îndeplinirii misiunii de luptă. Un tînăr ofițer... c-o patrulă de marinari debarcă pe țărmul Sulinei, în recunoaștere. BART, E. 321. ◊ (Poetic) Un erete, Polițai din naștere, Peste baltă și boschete Vine-n recunoaștere. TOPÎRCEANU, B. 48. ◊ Avion de recunoaștere v. avion. ♦ (Rar) Unitate, formație militară care efectuează o asemenea acțiune. O recunoaștere inamică, tare cam de un escadron, a așteptat ascunsă într-o pădurice. CAMIL PETRESCU, U. N. 348.