RELAȚIE s. f. (cf. fr. relation, it. relatione, lat. relatio, -onis, germ. Relation): 1. legătură, conexiune, raport. Se vorbește astfel de o r. între interjecție, vocativ și imperativ, pe baza elementului afectiv comun, al intonației ce le caracterizează; de o r. între interjecție și propozițiile exclamative, interogative și imperative, pe baza acelorași elemente; de o r. între părțile de propoziție și elementele determinate sau între propoziții; de o r. între subiect și predicat etc. Termenul este folosit în mai multe sintagme: element de r. (v.), categorie gramaticală de r. (v.), r. sintactică, r. de coordonare, r. de subordonare, r. de inerență (de interdependență sau predicativă), r. apozitivă (apozițională sau referențială). În acest sens v. raport, coordonare, subordonare și inerență. ◊ ~ binară: r. care se stabilește între doi termeni, ca de exemplu r. de coordonare (între doi termeni egali), r. de subordonare (între un termen subordonat și unul regent), r. de inerență (de interdependență sau predicativă) – între un termen care reprezintă punctul de plecare în comunicare (subiectul) și un alt termen care reprezintă punctul de sosire în comunicare (predicatul) și r. apozitivă (între termenul apoziție, care explică, și termenul explicat). În concepția modernă, r. este un raport de coexistență, în spațiu sau în timp, între doi termeni a și b; un raport dinamic de succesiune, de continuitate între termenii a și b. Ea este asemănătoare cu raportul de conjuncție logică „și... și”. R. se poate stabili fie între două constante a și b (termenul a presupunând existența termenului b și viceversa) și atunci avem o r. de interdependență (a <- – -> b), ca în cazul r. dintre categoriile gramaticale de număr și gen la substantiv, adjectiv și pronume, al r. dintre subiect și predicat, al r. dintre semnificație (conținut) și tranșa sonoră (expresie, formă) în cadrul limbii etc.; fie între o variabilă (a) și o constantă (b), termenul a presupunând existența termenului b, dar nu și invers, și atunci avem o r. de dependență (a -> b sau b <- a), ca în cazul r. dintre consoane și vocale în cadrul silabei (consoanele depind de vocale), al r. dintre atribut și regentul său, dintre complement și regentul său, dintre elementul predicativ suplimentar și regenții săi; fie între două variabile (a și b), termenul a nepresupunând cu necesitate prezența termenului b și nici termenul b prezența termenului a, și atunci avem o r. de constelație (a x b), ca în cazul r. dintre consoanele b și r care aparțin aceleiași silabe în brac, bac și rac sau dintre consoanele s și p în spun, sun și pun. R. caracterizează atât planul conținutului, cât și planul expresiei. Astfel, r. dintre unitățile de conținut [plural și acuzativ] stabilită în ansamblul [pe oameni + masculin + plural + acuzativ] corespunde lanțului fonetic [p-e o-a-m-e-n-i] din planul expresiei (v. și corelație). 2. indicație, referință privind limitarea unei acțiuni sau a unei calități la un obiect sau la o acțiune. Termen folosit în sintagmele complement circumstanțial de r. și subordonată circumstanțială de r. (v. circumstanțial și circumstanțială). 3. indicație privind raportarea procesului la momentul vorbirii prin intermediari. Termen folosit în sintagma timp de relație (v.).