REST, resturi, s. n. 1. Ceea ce rămîne de executat dintr-o lucrare, dintr-o acțiune, după ce o parte a fost dusă la bun sfîrșit. Restul drumului l-am făcut furat de gînduri, cu pușca în spate, pe muchea răzoarelor. C. PETRESCU, S. 27. Ah! Pepeleo! Ce mi-ar folosi un rest de viață dacă ai muri tu? ALECSANDRI, T. I 436. 2. (Mai ales la pl.) Ceea ce rămîne dintr-un tot distrus, consumat, lichidat în cea mai mare parte. Pe colțurile mesei sînt farfurii cu resturi de mîncare sleite. C. PETRESCU, Î. II 128. Trec oameni în cîrje, schilozi, betegiți, marii mutilați ai războiului... Majoritatea sînt zdrențeroși și unii mai poartă resturi de haine militare. SAHIA, N. 16. ◊ Fig. Mă dădui ceva mai de o parte și mai în umbră, stăpînit de un rest de bănuială. GALACTION, O. I 85. 3.. Parte dintr-un tot, care rămîne în afară de partea în discuție. Numai în catul de sus o lampă cu petrol ardea, restul mocnea în întuneric. CĂLINESCU, E. O. I 9. În Constantinopol nu se mai constată o viață intelectuală grecească și nici în restul Turciei. IORGA, L. I 26. Un salon, o sală de mîncare, o bibliotecă... Restul [casei] se compune din nouă camere mici. BOLINTINEANU, O. 413. 4. Sumă de bani care se înapoiază celui care face o plată cu monede reprezentînd o sumă mai mare decît cea cuvenită. Se opreau, așteptau rest, porneau, ținînd cornetul între degete. C. PETRESCU, C. V. 118. 5. (Mat.) Număr care reprezintă rezultatul unei scăderi; diferență. ♦ Parte care rămîne nedivizată la o împărțire (care nu se face exact) și care, adăugată produsului dintre împărțitor și cît, dă deîmpărțitul; diferență. – Pl. și: (rar) reste (NEGRUZZI, S. I 203).