REZEMA, reazem, vb. I. (Și în forma răzima) 1. Tranz. A pune un lucru astfel încît să se sprijine pe un altul; a sprijini, a propti. Cristina apucă scara ș-o răzimă iar la gura podului. SADOVEANU, O. VIII 228. Mai trebuindu-i încă și două furci, ca să razime frigarea, au căutat niște crenguțe. DRĂGHICI, R. 69. ◊ Fig. În zadar te-ai fi silit să-ți razimi ochiul pe lunecarea sclipitoare a undelor. HOGAȘ, M. N. 218. ◊ (Complementul indică o parte a trupului) Rezemă capul de perete. DELAVRANCEA, H. T. 142. Își ridică fruntea rezemîndu-și palmele pe genunchi. CARAGIALE, O. III 70. Cum ea pe coate-și răzima Visînd ale ei tîmple, De dorul lui și inima Și sufletu-i se împle. EMINESCU, O. I 167. ◊ Expr. (Familiar) A rezema pereții (sau peretele) = a nu lua parte, cu ceilalți, la dans, la joc etc.; a-și pierde vremea, a sta degeaba. Dragile mele de fete Cum razimă cel perete! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 448. ◊ Refl. Mama Anghelina se rezemase de sobă, cu mîna la gură. SADOVEANU, N. F. 16. Își alese un loc singuratic și depărtat de orice pom și de ziduri, astfel ca să n-aibă de ce se rezema. ISPIRESCU, L. 73. Abu-Hasan, rezemîndu-se pe umărul robului, sui treptele și se așeză în tron. CARAGIALE, O. III 70. 2. Refl. Fig. A se întemeia, a se baza (pe cineva sau pe ceva). Rezemat pe cunoștințele geografice ale Pisicuții, urcam în pas de voie și fără grijă suișul. HOGAȘ, M. N. 157. Toată nădejdea lui se răzima pe întoarcerea tinerilor. CARAGIALE, O. III 39. – Prez. ind. și: reazim (ODOBESCU, S. III 55), razim (EMINESCU, O. I 38). – Variante: (Mold.) rezăma, rezăm (NEGRUZZI, S. I 146), răzima, razim, vb. I.