1) roátă f., pl. e și roțĭ (lat. rŏta, roată; it. ruota, pv. pg. roda, vfr. ruede, nfr. roue, sp. rueda. V. rătund, rotulă). Unealtă rătundă care se învîrtește în prejuru uneĭ osiĭ și servește la mișcarea uneĭ căruțe, uneĭ mașinĭ ș. a. (Roata poate fi și dintr’o singură bucată, dar obișnuit se compune din cerc saŭ șină, obadă, spițe și butuc). Cicîric. A ședea (saŭ a sta) roată, a ședea (saŭ a sta) de jur în prejur, în cerc. A face roată, a așeza, a învîrti în formă de roată (în cerc): păunu șĭ-a făcut coada roată, el îșĭ făcu ochiĭ (privirea) roată. Roata, mă! strigăt la fie-care 10-20 de versurĭ la urarea flăcăilor care umblă cu plugu (buhaĭu) în seara de 31 Decembre (adică facețĭ roată în prejuru meŭ!).