ROCHIȚĂ, rochițe, s. f. Diminutiv al lui rochie; rochie mică, de copil. [Fetița] arăta cu un gest de o mută elocvență că rochița i-a rămas prea scurtă. C. PETRESCU, A. 311. De mic copil, Hagiul fusese cuminte și așezat. Nu i s-auzea gurița, nici pașii. Nu rupea pantofii. Nu-și hărtănea rochița. DELAVRANCEA, H. TUD. 16. Am o copiliță Cu o roșie rochiță (Ceapa). GOROVEI, C. 67. ♦ (Popular) Rochie. Surioara mijlocie, Cu păr lung pînă-n călcîie, Surioara a mai mică Cu rochița picățică. TEODORESCU, P. P. 282. Dă-ți, Domnico, rochița De-mi deschide temnița. Dă și carul cu doi boi, De mă scapă de nevoi. ALECSANDRI, P. P. 238. ◊ (Poetic) Mîndră nuntă pregătea, Pe Ileana și-o gătea Cu peteală de mireasă, Cunună de-mpărăteasă, Și rochița nețesută, Din pietre scumpe bătută. ALECSANDRI, P. P. 28. ◊ Compus: (Bot.) rochița-rîndunelei = volbură. Era frumoasă, albă și plăpîndă ca o rochița-rîndunelei. La TDRG. – Pl. și: (Mold.) rochiți (SADOVEANU, B. 120, ALECSANDRI, P. III 55).