ROZETĂ, rozete, s. f. 1. Mică plantă erbacee, cu tulpină ramificată, cu frunze lunguiețe, spintecate și cu flori galbene-aurii, mirositoare, dispuse la capătul ramurilor (Reseda odorata); rezedă. Să stropească rondurile de rozete. C. PETRESCU, O. P. I 10. În mai dădeau micsandrele și în iunie se îndesau ca peria, la un loc cu rozetele și verbinele. BASSARABESCU, V. 221. Rozeta, care își scutura sămința coaptă, împrăștia mireazma ei în zorii unora din dimineți. GÎRLEANU, L. 41. ◊ (Poetic) Micsandra spre rozetă se pleacă fermecată. MACEDONSKI, O. I 117. 2. Nasture de alamă pe care-l purtau în trecut, la tunică și la cizme, ostașii din trupele de cavalerie și de roșiori. Firma pe care sta o cizmă ofițerească, lustruită, cu rozetă. CAMILAR, N. II 319. Cizmele oglindă, cu pinteni și rozetă. STANCU, D. 408. 3. Motiv decorativ sau ornament în formă de roză, în pictură, sculptură și arhitectură. Ferestrele au deasupra un fel de rozete de stuc. CAMIL PETRESCU, O. II 391. Ferestre de o înălțime absurdă, formînd în vîrful lor cîte o rozetă gotică. CĂLINESCU, E. O. I 9. În centrul tăvii este o rozetă de fine arabescuri în octogone, rotocoale și romboide. ODOBESCU, S. II 188. 4. (Tehn.) Armătură sau guler marginal al unei tije, care servește ca element de legătură, de suspensie sau de protecție.