ROȘI, roșesc, vb. IV. (Adesea în concurență cu înroși) 1. Intranz. și refl. A căpăta o culoare roșie, a deveni roșu. Soarele în abur, ca un foc roșește. BOLINTINEANU, O. 10. Ceru-n zare se roșește. ALECSANDRI, P. A. 127. ♦ Tranz. A face să devină roșu (vopsind, colorînd, fardînd). Doamna deschise poșeta, își pudră nasul, își roși buzele. C. PETRESCU, Î. II 245. ◊ (Hiperbolic) Făcînd din pieptul vostru un zid, hotar de țeară, Roșind cu-a vostru sînge fierbinte, plin de viață, Siretul, Prutul. ALECSANDRI, P. III 217. ♦ (Despre persoane) A deveni roșu la față, a se îmbujora (ca efect al anumitor stări fizice sau, mai ales, psihice). Își umfla glasul, gesticula, se roșea. REBREANU, R. II 85. Și de ce-ai roșit?... Ai ceva de ascuns? DELAVRANCEA, O. II 139. Un astfel de răspuns îl făcu să roșească pe trimisul sultanului. BOLINTINEANU, O. 252. ◊ (Întărit prin comparații sau prin alte precizări) Se roșise, toată de bucurie. STANCU, D. 322. Nu ți-e rușine? iară Huțu s-a roșit pînă la urechi. SLAVICI, O. I 92. S-a roșit pînă-n vîrful urechilor. CARAGIALE, O. III 85. Fețele noastre se roșiseră ca niște rodii coapte. ALECSANDRI, O. P. 281. ◊ (Despre părți ale corpului) I se roșește obrazul. STANCU, D. 312. Pelițele de pe lumina ochiului i se roșise ca focul. EMINESCU, N. 25. 2. Intranz. (Poetic) A ieși în evidență (datorită culorii roșii); a apărea distinct pe un fond de altă culoare. Și pretutindeni pe ogoare-nguste... Roșesc ca macii, roși batiste, fuste, Și-albesc ca neaua pînzele de ii. D. BOTEZ, F. S. 79.