rugător, ~oare [At: PSALT. 130 / V: (înv) ~iu / Pl: ~i, ~oare / E: ruga + -{ă)tor] 1-2 a, av (Într-un mod) plin de rugăminți (1) Vz rugat² (5). 3-4 smf, a (Persoană) care se roagă (6). 5 smf Creștin (1). 6 a (Reg; d. intervale de timp) în care se face rugăciune (2). 7 sm (Înv) Sol.

RUGĂTOR, -OARE, rugători, -oare, adj. Care exprimă o rugăminte, care cere cu umilință, care se roagă. Cîteva glasuri rugătoare se auziră îngînînd în clasă. BASSARABESCU, V. 3. Și-i închina astfel vorbe rugătoare. ALECSANDRI, P. II 132. ◊ Fig. Glasuri de clopote-n turn Își plîng rugătorul lor cîntec. COȘBUC, P. II 61. Întind copacii brațe uscate, rugătoare. ALECSANDRI, P. III 242. ◊ (Adverbial) Îl trase iar de mînecă și-l privi rugător, ca o biată muiere bătrînă și slabă ce era. DUMITRIU, N. 158.

RUGĂTOR¹ adv. Cu rugăminte. A privi ~. /a ruga + suf. ~ător

RUGĂTOR² ~oare (~ori, ~oare) Care exprimă rugăminte; implorator. Ton ~. /a ruga + suf. ~ător

rugător a. care se roagă: o voce rugătoare.

rugătór, -oáre adj. (d. rog). Care cere cu umilință: o voce rugătoare.

rugătoriu a, sm vz rugător

rugător adj. m., pl. rugători; f. sg. și pl. rugătoare

rugător adj. m., pl. rugători; f. sg. și pl. rugătoare

rugător adj. m., pl. rugători; f. sg. și pl. rugătoare

RUGĂTOR adj. v. implorator.

RUGĂTOR s. v. delegat, emisar, împuternicit, mesager, reprezentant, sol, trimis.

rugător s. v. DELEGAT. EMISAR. ÎMPUTERNICIT. MESAGER. REPREZENTANT. SOL. TRIMIS.

RUGĂTOR adj. implorator, (pop.) rugat. (Cu glas ~.)

rugătór, -oare, rugători, -oare, adj., s.m.f. Persoană care se roagă (la biserică): „…pentru ce au fost rugători la sfănta beserică și n-au vrut să pomenească sufletele creștinești” (Bârlea, 1909: 162; doc. din 1732). – Din ruga + suf. -ător (DEX).