RÎVNĂ, rîvne, s. f. 1. Imbold lăuntric puternic, pornire aprinsă spre ceva, însuflețire la muncă; silință, sîrguință, zel. Credem că astăzi, pentru a scrie romînește, nu trebuie gramatici, trebuie rîvnă, idei și giudecata dreaptă a lucrurilor. RUSSO, O. 69. Învăța cu mare rîvnă pe Vineri limba nemțască. DRĂGHICI, R. 192. ♦ Ardoare, evlavie (în special pentru dumnezeire). [Moșul] îmi zice să mă întorc, căci rîvna noastră a ascultat-o dumnezeu. ISPIRESCU, L. 96. În a mea rîvnă, pe locul părintesc, Fiu al astor ruine, țărîna lor slăvesc. ALEXANDRESCU, M. 11. Cu rîvnă... ridică ochii în sus, mulțămind lui d-zeu. ȘEZ. II 200. 2. Dorință, poftă, invidie. Cete de cîini hîrbari stăteau dinaintea ușilor, privind cu rîvnă buturile de carne ce spînzurau în cîrlige. DUNĂREANU, CH. 76. Ștefan-vodă de-l vedea [calul]... La boieri că-l arăta, Rîvna-n suflet le intra. TEODORESCU, P. P. 522. ◊ Loc. adj. De rîvnă = de invidiat, de dorit. Un copaci... ce făcea o umbră cu totul de rîvnă. GORJAN, H. IV 137.