RĂFUI, răfuiesc, vb. IV. 1. Refl. (Adesea cu sens reciproc) A limpezi cu cineva o situație; a lămuri o neînțelegere; a se certa. Cu voi doi... am eu o socoteală mai veche. O să ne răfuim noi într-o zi. STANCU, D. 55. I se înfipse în creier gîndul că trebuie să se răfuiască cu George. REBREANU, I. 35. Bine că ți-am aflat coțcăriile... Ne-om răfui mai tîrziu. ALECSANDRI, T. I 214. 2. Tranz. A trage pe cineva la răspundere; a critica aspru, a ocărî; p. ext. a da bătaie, a bate. Să ne lămurim și să mi te răfuiesc! C. PETRESCU, A. R. 31. Ivan dezlegă turbinca în fața tuturor... și luînd cîte pe un drăcușor de cornuțe, mi ți-l ardea cu palcele, de-i crăpa pielea. Și după ce-l răfuia bine, îi da drumul. CREANGĂ, P. 306. Sînt convins că acest articol are să aducă cel puțin zece abonați... – Cetește-mi-l, să vedem cum răfuiești guvernul. ALECSANDRI, T. 1651. ♦ (Glumeț) A trage în toate părțile, a sfîrteca. (Cu pronunțare regională) Găsește numai curechiul, iar carnea o răfuisă cînii. ȘEZ. VII 66. 3. Tranz. (Astăzi rar) A limpezi o socoteală bănească; a lichida un cont, a plăti. Ieși, zicînd că are de răfuit niște oameni la curte. CONTEMPORANUL, V_I 99. ◊ Refl. pas. Turcii... să se adune la casa vistierului... spre a li se căuta și răfui datoriile. BĂLCESCU, O. II 43.