RĂMĂȘIȚĂ, rămășițe, s. f. 1. (La sg., adesea cu sens colectiv) Ceea ce a rămas dintr-un tot sau dintr-o cantitate oarecare, după ce cea mai mare parte a dispărut, s-a pierdut, a fost utilizată sau înlăturată; rest. Zise cu o rămășiță de veselie. DUMITRIU, N. 48. Amurguri de purpură înflăcărau rămășița de frunze de prin copaci. SADOVEANU, O. I 380. Aici, în coasta dinspre Jiu a Bumbeștilor, s-au descoperit, adîncite în pămînt, rămășițele unei cetăți dărăpănate, de pe vremea luptelor lui Traian cu dacii. VLAHUȚĂ, O. A. II 133. ◊ Rămășițe pămîntești = corpul neînsuflețit al omului. Valuri după valuri de oameni din popor se îndreptau spre casa lui Pușkin, să-i mai vadă o dată chipul, să se închine în fața rămășițelor lui pămîntești. STANCU, U.R.S.S. 146. Nu de mult, tot pe aceeași cale și tot către acel locaș, mergea în tăcere... dricul modest în care erau rămășițele pămîntești ale poetului Alexandrescu. GHICA, S. A. 121. (Eliptic) Asupra rămășițelor descoperite ale lui Nechifor Lipan bătea pieziș soarele auriu de aprilie. SADOVEANU, B. 270. 2. Ceea ce a rămas neexecutat, neîmplinit dintr-o datorie, o obligație. V. restanță. Rămășițe de impozite. 3. Ceea ce prisosește. Cealaltă rămășiță [din zi] o petrece în lucrul grădinii. DRĂGHICI, R. 151. 4. Ceea ce lipsește pînă la cantitatea sau limita prevăzută. Am fi avut 15000 și nu ne-am fi îngrijit decît de rămășiță [pînă la 40000] dacă hatmanul Mihu n-ar fi trimes pe ostași pe la casele lor. DELAVRANCEA, O. II 245. 5. (Aritm.; învechit) Rezultatul unei scăderi; rest, diferență. – Pl. și: (2, învechit) rămășițuri (GOLESCU, Î. 87).