RĂTĂCI, rătăcesc, vb. IV. 1. Refl. A pierde drumul, a greși direcția, a se abate (din drumul bun). M-a trimis logofătul Beașcă să aduc trei coșuri goale dă la cramă și m-am rătăcit pă potecile astea dîn vie, că toate-s la fel. CAMIL PETRESCU, O. I 29. Necunoscînd pe nime și umblînd din loc în loc, m-am rătăcit. CREANGĂ, O. A. 180. M-am rătăcit de vreo șepte ori de cînd am plecat de acasă. ALECSANDRI, T. I 397. ◊ Intranz. Fig. De cînd dorul m-au lovit, Mințile mi-au rătăcit. ALECSANDRI, P. P. 243. ◊ Tranz. (Cu complementul «drumul») Rătăciseră drumul și nu-l mai găsiră, decît o dată cu Argeșul. GALACTION, O. I 278. Cine să fie?... Ia eu, om bun, dragă jupîneasă; am rătăcit drumul și m-a apucat noaptea. HOGAȘ, M. N. 77. Cine a rătăcit drumul e bucuros și de cărare. ♦ Intranz. A umbla de ici-colo căutînd drumul, încercînd să iasă la liman, să ajungă la țintă. După uciderea lui Andrei [Bathori], săcuii se apucară a căuta, prin păduri și prin strîmtori, pe nobilii care umblau rătăcind prin întuneric. BĂLCESCU, O. II 258. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») A se pierde de cineva; a se răzleți. Copilul s-a rătăcit de părinți. ◊ Intranz. Mergînd ei tot așa laolaltă, pentru că se temea să nu rătăcească unul de altul, începură de la o vreme parcă a cunoaște ceva locul. SBIERA, P. 68. 2. Intranz. A umbla de colo pînă colo, fără țintă precisă; a hoinări, a colinda. Petre, cu același glas hotărît, cărăbăni pe toți țăranii care mai rătăceau prin casă. REBREANU, R. II 202. Vin’ cu mine, rătăcește Pe cărări cu cotituri, Unde noaptea se trezește Glasul vechilor păduri. EMINESCU, O. I 209. Căruța... înaintează încetinel și rătăcește fără de țel. ODOBESCU, S. III 16. ◊ Fig. Gîndurile îi rătăceau tulburi, neostoite, răscolind amintiri, amărăciuni, planuri, speranțe și izgonind mereu liniștea sufletului. REBREANU, R. I 45. La orele acele, Cînd ochiul rătăcește, primblîndu-se prin stele. ALECSANDRI, P. I 133. ♦ A străbate un ținut în lung și în lat, neavînd o așezare statornică nicăieri; a pribegi. A rătăcit așa mult, ferindu-se ca o fiară sălbatică, domnitorul Moldovei. SADOVEANU, O. VII 179. Însumi cu lipsa mă lupt, rătăcind prin pustiuri străine. COȘBUC, AE. 20. ♦ Refl. A se așeza într-un loc străin; a se pripăși, a se aciua. Drept este ca munca noastră să ne folosească nouă... De aceea m-am rătăcit eu aici. SADOVEANU, P. M. 30. 3. Tranz. A nu mai ști unde a fost pus sau unde se găsește cineva sau ceva, a pierde. Rătăcea maică-mea cheile. HOGAȘ, DR. II 151. Am rătăcit scrisoarea. CARAGIALE, M. 157. Ciobanii Rătăcit-au cîrlanii. ALECSANDRI, P. P. 59. ♦ Refl. A ajunge într-un loc la care nu se gîndea nimeni. Cum s-a rătăcit pe aici! Și eu înnebunisem căutînd-o. Credeam că mi-a furat-o. BASSARABESCU, V. 43.