sâmbătă, sâmbete și (rar) sâmbăte s. f. Ziua a șaptea a săptămânii, care urmează după vineri; ziua de odihnă și de sărbătoare la evrei și la unii sectanți. ♦ (Bis.) Zi închinată, în cadrul săptămânii liturgice, cinstirii și amintirii tuturor morților, în primul rând a sfinților mărturisitori și mucenici. ◊ Ziua cea dintâi a sâmbetelor v. duminica. ♦ (Înv., rar) Săptămână. ◊ (Pop.) Sâmbăta mare (sau a Paștilor ori Paștelui) = sâmbăta din ajunul duminicii Paștilor. ◊ Sâmbăta morților (sau a moșilor) = nume dat anumitor sâmbete din an, în care se fac slujbe de pomenire și pomeni pentru morți. ◊ Sâmbăta brânzei = ultima sâmbătă dinaintea postului mare, când se lasă sec de Paști. ◊ Sâmbăta părinților (sau a plăcintelor) = sâmbăta precedentă lăsatului de sec, în care se fac slujbe pentru morți. ◊ Sâmbăta pietrei = sâmbăta de după Rusalii, care se sărbătorește pentru a feri culturile de ploaie cu piatră. ◊ Apa sâmbetei = apă care se crede că se află sub pământ și care curge spre lumea celor morți. ◊ Expr. A se duce pe apa sâmbetei = a se pierde, a se prăpădi, a se distruge. ◊ A purta (cuiva) sâmbetele = a) a face pomană în fiecare sâmbătă până la 40 zile după moartea cuiva; b) a urmări pe cineva cu gând rău; a dușmăni pe cineva. ◊ A-i lipsi (cuiva) o sâmbătă sau a nu fi în toate sâmbetele = a fi nebun, smintit. – Din lat. sambata.