SAȚ s. n. (Și în forma sațiu) Senzația de a fi sătul; săturare, îndestulare. Cu sudoarea și lacrimile lor au îngrășat țărîna, din care au scos holde nu pentru sațul lor. SADOVEANU, E. 268. Poame a căror suc ațîță foame, Iar saț n-aduce nicidecum. ALECSANDRI, P. III 548. ◊ Loc. adj. și adv. Fără saț = lacom, nesățios; fig. nepotolit, neistovit. Ochii mari și minunați Lucesc adînc, himeric, Ca două patimi fără saț Și pline de-ntuneric. EMINESCU, O. I 172. De la fereastra salonului meu ochii mei se primblau fără sațiu. ALECSANDRI, O. P. 274. ◊ Expr. A ține (sau a-i ține cuiva) (de) saț, a-i fi cuiva de saț sau a-și ține sațul = a (se) sătura, a(-și) potoli foamea pentru mai mult timp. Se jucaseră cît se jucaseră, mîncaseră apoi să le fie de saț. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 156, 9/6. Peștele de undiță și mămăliga de rîșniță nu țin saț. SADOVEANU, N. F. 47. Am mîncat colac cu cîrnaț, Că ține mai bine de saț. La TDRG. Iastă gîscă s-o faci friptură și umplută, să ne ținem sațul cîtăva vreme. ib. Îi ține sațiu ca și calului care, după ce trece drumul, iar flămînzește. ȘEZ. I 218. A nu avea saț = a fi lacom, nesățios. (Fig.) [Împăratul] nu mai avea saț de bogăție și nici o milă n-avea de supușii lui. VLAHUȚĂ, O. A. 214. ♦ Fig. Suprasaturație, dezgust, silă, lehamite. Aceleași nemărginiri pustii de ape sfîrșește prin a-ți naște o plictiseală fără seamăn: acel sațiu obositor care-l produce drumul mai multor zile de mare. BART, S. M. 66. Sațiul de desfătări. GORJAN, H. II 41. ♦ Belșug, abundență; îmbuibare. O dată se însoară omul și are și el dreptul la o zi de sațiu. PAMFILE, CER. 112. Sosi toamna, și nu știu cum, cu dînsa, veni și sațiul în casa lui. NEGRUZZI, S. I 73. – Variantă: sațiu s. n.