SCAI, scai, s. m. 1. Nume generic dat mai multor plante cu frunze ghimpoase; fructele globulare acoperite de ghimpi ale acestor plante, care se agață de haine, de lîna oilor etc. (Xantium spinosum). Le dădu orz într-un căuș și le descurcă de scai coamele și cozile. SADOVEANU, B. 66. Frunză verde de doi scai, Cată, mamă, cui mă dai: Nu căta argintului, Și mă da urîtului. ȘEZ. XV 121. De cînd bade m-ai urît, Casa ta e grajd de cai, Prin grădină spini și scai, Nici în cas’ oglindă n-ai! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 234. ◊ Expr. A se ține scai (de cineva) sau a se ține (de cineva) ca scaiul de oaie = a nu da (cuiva) pace, a urmări pe cineva pretutindeni. Se ținea scai de Titu. REBREANU, I. 24. O petrec cu chiu cu vai, Și se țin de dînsa scai. Plină-i strîmta ulicioară de alai. COȘBUC, P. I 226. Începe a se ținea de fată ca scaiul de oaie. CREANGĂ, P. 168. 2. Compuse: scai-mărunt = plantă erbacee din familia rubiaceelor, cu tulpina agățătoare acoperită cu peri aspri, cu flori albe sau verzui, cu fructe acoperite cu peri rigizi și curbați la vîrf (Galium aparine); scai-voinicesc = plantă erbacee, cu tulpina țepoasă, cu cîte două frunze la un nod (formînd un fel de pîlnie în care se strînge apă), cu flori liliachii în capitule (Dipsacus silvestris); varga-ciobanului. Printre scai-voinicești și ierburi sălbatice, pe prunduri, am urmărit cosași, un fel de lăcuste mărunte cu salturi lungi. SADOVEANU, Î. A. 25.