SCORNI, scornesc, vb. IV. 1. Tranz. A plăsmui, a născoci, a inventa. Aceștia de mult scorniseră vorba potrivită pentru asemenea împrejurări despre schimbarea domnilor și bucuria nebunilor. SADOVEANU, N. P. 5. Cei buni n-au vreme de gîndit La moarte și la tînguit, Căci plînsu-i de nebuni scornit Și de femei! COȘBUC, P. I 151. Trebuia neapărat un nume de meșter mare pentru cel care va fi clădit biserica de la Argeș... Atunci poporul l-a scornit. ODOBESCU, S. II 506. Cine-a scornit doina, Arsă i-a fost inima, Ca și mie acuma. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 211. 2. Tranz. A născoci cu rea-credință, cu intenția de a induce în eroare; a urzi, a combina în mod insidios, a ticlui. Mi-a răspuns că... în logofăt are nădejdea, nu în noi, desculții, care nu știm ce să mai scornim ca să-l sărăcim. STANCU, D. 104. Bujor spune minciuni; trei zile și trei nopți el nu ar sfîrși. Cînd n-o știe de la altul, o scornește de la sine. SLAVICI, N. I 45. La grea nevoie m-a băgat iar spînul. Amu a scornit alta: cică să-i aduc pe fata Împăratului Roș, de unde-oi ști. CREANGĂ, O. A. 243. ◊ Refl. pas. Fel de fel de vorbe se scorniră pe seama celor două dușmance. Ba că s-au bătut, ba că și-au omorît pisicile și și-au mîncat una alteia găinile, și cîte și mai cîte. STĂNOIU, C. I 214. 3. Refl. A se isca, a se porni, a se dezlănțui, a se stîrni. Îi venise într-o zi la ureche că Marioara ar fi primit la bîlciul din Tufeni o brățară... din partea lui Mișu al arendașului și din vestea asta s-a scornit tot răul. SANDU-ALDEA, D. N. 168. Se scorni în văzduh un vînt cumplit, care mlădia crăcile dafinului. POPESCU, B. II 43. Scornindu-se atunci o ceartă între amîndouă muierile, mama Demetra se supără foarte și se porni cu mare urgie asupra lui Keleu. ODOBESCU, S. III 283. 4. Tranz. A face să iasă din adăpost; a stîrni. La vînat că mi-am ieșit, Ciutalină mi-am scornit, Ciutalină mi-am gonit, Din cîmpul Solotrului Pînă-n malul Oltului. TEODORESCU, P. P. 69. ◊ Fig. Pui niște întrebări... De unde le mai scornești, Marine? BARANGA, I 187. De unde ai mai scornit asemenea minciuni? SADOVEANU, O. VIII 147. Aci nu se ridică zgomot scornind gîndiri. VĂCĂRESCU, P. 163. ♦ Fig. A tulbura. Auzind și el de fata cea frumoasă... l-au scornit nu-ș ce la inimă. SBIERA, P. 141.