SFORĂI, sforăi, vb. IV. Intranz. 1. A respira greu și zgomotos în somn, producînd un zgomot caracteristic; a horăi. Domnul Mănescu... s-a ploconit respectuos înaintea ferestrei compartimentului unde sforăia un senator. GALAN, Z. R. 113. Codău... se întoarse pe cealaltă parte, sforăind crunt. CAMILAR, N. I 198. Sforăia cu pumnii strînși, cu plapoma peste cap. C. PETRESCU, S. 129. 2. (Despre cai) A sufla greu și zgomotos pe nări (ca semn al neliniștii); a forăi. Cînd puseră piciorul în apă, caii se înfiorară și prinseră a sforăi. SADOVEANU, O. I 153. S-auzea urlet de lupi. Caii se opreau uneori sforăind pe nări și zbătîndu-se în hamuri. SANDU-ALDEA, U. P. 35. Au început să sforăie caii și să-și ciulească urechile înspre partea de unde venea zgomotul. CARAGIALE, O. III 102. – Prez. ind. și: sforăiesc (ALECSANDRI, P. I 30, ȘEZ. VI 24, SEVASTOS, C. 120).