SFREDELI, sfredelesc, vb. IV. 1. Tranz. A găuri un material sau o rocă cu ajutorul sfredelului; p. ext. (despre agenți distrugători) a face găuri. Apele Selitei străbat făgașuri adînci de straturi calcaroase, sfredelind apoi pămînturile argiloase. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 373, 6/1. Streșinile picură, sfredelind încet și adînc zăpada albă și lucioasă. DELAVRANCEA, T. 87. A sfredelit ușa cu un burghiu. CARAGIALE, O. III 33. ◊ (Prin metonimie) Continuă să sfredelească găurile, suflînd să împrăștie tărîțele de lemn. C. PETRESCU, Î. II 183. ◊ Refl. pas. Se sfredelește pămîntul, pentru a se scoate avuțiile ascunse. ȘEZ. I 204. ◊ Intranz. Fig. Stoicea sfredelea în pămînt cu ochii. GALACTION, O. I 55. 2. Tranz. A străpunge (sau a da impresia că străpunge) corpul sau simțurile omului, provocînd durere fizică sau morală. Fruntea era sfredelită de glonț. SADOVEANU, O. I 66. Ochii lui mă sfredeleau pînă la inimă, pînă la adormita-mi conștiință. GALACTION, O. I 109. Un cerc de foc îi strîngea capul și un cui țintuit în frunte părea că-i sfredelește creierul. BART, S. M. 77. Scotea, nene... niște țiuituri din naiul lui, de zgîrîia și sfredelea auzul. ISPIRESCU, U. 110. ◊ Intranz. Gîndurile încurcate, chinuitoare, sfredelind în miezul de nepătruns al aceleiași întrebări... îl părăsiră. DUMITRIU, N. 247. [Zvonul și țiuitul] sfredeleau și-l pătrundeau ca o jale din necunoscut. SADOVEANU, P. M. 105. ◊ Refl. O durere mare i se sfredelea în piept. REBREANU, I. 58. ♦ A străpunge mediul înconjurător, străbătîndu-l, făcîndu-și drum. Așteptară cîteva clipe, sfredelind noaptea luminoasă de-atîta zăpadă. V. ROM. noiembrie 1953, 12. Cîteva țipete lungi sfredeliră văzduhul. SADOVEANU, O. VI 47. 3. Refl. Fig. A se mișca în spirale, a forma spirale. Într-acel loc, unde apele se-nvrăjbesc și se sfredelesc în adînci vîrtejuri, vasul începu a șovăi. ODOBESCU, S. I 144.