SFĂTUI, sfătuiesc, vb. IV. 1. Tranz. (Urmat de o propoziție completivă) A da cuiva un sfat, a povățui, a îndruma. Iar au lăcrămat bătrînii și l-au sfătuit să nu se ducă. SADOVEANU, O. VIII 190. Doctorul Franț m-o sfătuit ca să vin înapoi și să fur pe duduca Marghiolița. ALECSANDRI, T. I 53. Te sfătuiesc să nu te duci astăzi la dînsul la masă. NEGRUZZI, S. I 150. 2. Refl. A cere (cuiva) părerea sau sfatul, a se consulta (cu cineva), a se înțelege (în vederea unei acțiuni); a se consfătui. Mă sfătuiesc eu într-o zi cu Gîtlan, c-aici ar trebui ceva de făcut să putem scăpa de cîțiva mîncăi. CREANGĂ, A. 101. ◊ Intranz. (Rar) Tare mi te-ai fudulit, Cu mine n-ai sfătuit. MARIAN, Î. 520. ◊ Refl. reciproc. Ceilalți... se sfătuiră o clipă, apoi ieșiră în uliță. DUMITRIU, N. 253. S-au adunat cu toții... spre a se sfătui ce-i de făcut. CARAGIALE, O. III 39. Iar cel ungurean Și cu cel vrîncean, Mări, se vorbiră, Ei se sfătuiră Pe l-apus de soare Ca să mi-l omoare Pe cel moldovan. ALECSANDRI, P. P. 1. 3. Intranz. A sta la sfat, la taifas, la vorbă; a conversa. Amurgul creștea și cei doi oaspeți, muiați de băutură și de mîncare, cu privirile încălzite, împrietiniți, își apropiaseră capetele și sfătuiau încet. SADOVEANU, O. I 497. Și cum sfătuiau bătrînii, ei înde ei... numai iacă se aude sub vatră: tată și mamă! CREANGĂ, P. 79. Părul din mijlocul, satului era odinioară... divanul unde sfătuia satul. RUSSO, O. 119.