SILINȚĂ, silințe, s. f. Năzuința de a executa ceva bine, efort susținut în muncă sau în învățătură; osteneală, străduință, sîrguință, rîvnă, zel. Țăranul a ajuns să bage de seamă că nu va ajunge să-și cîștige drepturile ce le are decît prin propria-i silință. DEMETRESCU, O. 204. Rîvna-ți fu neobosită, îndelung-a ta silință: Pînă l-adînci bătrînețe pe romîni îmbărbătași. ALEXANDRESCU, M. 15. ◊ Expr. A-și da (mai rar a pune) (toată) silința sau (învechit și arhaizant) a pune silință (sau a face o silință) = a depune toate eforturile pentru a izbuti; a-și da toată osteneala, a se sili. Călugărul și comisul se veseliră. Ionuț își strîmbă obrazul, făcînd o silință să pară și el bucuros. SADOVEANU, F. J. 198. Doamna Florineasca era o fată orfană, crescută de o bunică a ei, care își dete toată silința de a-i da o bună educațiune. NEGRUZZI, S. I 109. Vezi omul cîtă silință pune ca să mă slujească. CONACHI, P. 292. Să-mi pui toată silința, ca însumi să pot născoci toate. DRĂGHICI, R. 102. – Pl. și: (rar) silinți (SADOVEANU, Z. C. 190).