SINGURĂTATE, (2, 3) singurătăți, s. f. 1. Faptul de a fi singur, starea celui care trăiește singuratic. E și cumplit mormînt singurătatea. SADOVEANU, O. I 522. Rămasă singură, plîngea cu lacrimi de văduvie singurătatea ei. EMINESCU, N. 3. Așteptînd însă... venirea d-tale, singurătatea mă apasă. NEGRUZZI, S. I 104. 2. Loc lipsit de vietăți, în special lipsit de ființe umane; pustietate. Se uită împrejur cu coada ochiului ca și cum s-ar fi ferit de cineva, pe furiș. Nimic. Singurătate, pustietate. DUMITRIU, N. 151. Singurătățile pădurii din dreapta păreau încremenite într-o tăcere de gheață. SADOVEANU, F. J. 464. Un luceafăr, răsărit Din liniștea uitării, Dă orizon nemărginit Singurătății mării. EMINESCU, O. I 175. 3. Perioadă de timp petrecută în mod singuratic. Vitoria hotărîse, în singurătățile ei, un drum la Piatră și la mănăstirea Bistrița. SADOVEANU, B. 65.