SLOVĂ, slove, s. f. (Învechit și popular) 1. Literă (în special chirilică). În picioare, lîngă biurou, nu-și dezlipea ochii de la foaia pe care se înșirau slovele. C. PETRESCU, S. 135. În cimitir zac negre cruci crăpate, Cu slove-adînci, chirilice, săpate. IOSIF, P. 24. Un abecedar cu slove de-un palmac de mari. NEGRUZZI, S. I 7. ♦ Literă; alfabet. Eminescu știa de acasă slova chirilică. CĂLINESCU, E. 71. Nu prea pot învăța cu slova astă nouă care-a ieșit. CREANGĂ, A. 87. ♦ (Cu sens colectiv) Ceea ce s-a scris, cuvinte scrise; text. Frunză verde rumpere-aș, Pe genunchi pune-o-aș, Slovă neagră scriere-aș, La mîndra trimite-o-aș. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 129. 2. Scrisul cuiva (cu caracteristicile lui după care poate fi identificat). După ce a scris, a semnat cu mîna dumnealui, împodobindu-și slova cu bogate și năstrușnice cîrlige. GALAN, Z. R. 52. A! ticălosule! nu e slova ta? NEGRUZZI, S. I 22. 3. Știință de carte; învățătură. La izbînda cercetărilor, partea cea mai însemnată o datorește unui prietin de țară, modest răzăș cu iubire de slovă și de trecut. C. PETRESCU, R. DR. 45.