SLĂBUȚ, -Ă, slăbuți, -e, adj. Diminutiv al lui slab. 1. v. slab (1). E cam slăbuț, tare negricios, cu ochi mari și căpșorul lunguieț. CAMIL PETRESCU, O. I 11. Dan, slăbuț, sfiicios cu lumea, pururea gînditor, contemplativ, figură și temperament de artist. VLAHUȚĂ, O. A. 263. Plimbă-mi-se, plimbă Două tinerele, Două cumnățele. Una mi-este grasă... Alta mai slăbuță. TEODORESCU, P. P. 328. 2. v. slab (3). Venind astfel zilnic în casă, Marioara i-a mărturisit că se simte slăbuță la limba romînă și ar avea nevoie de o meditație serioasă. REBREANU, R. I 24. Schiller este... în «Tîlharii» un slăbuț dramaturg. CARAGIALE, N. F. 8. 3. (Despre îmbrăcăminte) Sărăcăcios. (Adverbial) Nu s-ar fi prăpădit el de grija gazdelor, dacă nu s-ar fi sfiit să meargă cu Iuga la vreun restaurant mare, îmbrăcat slăbuț cum era. REBREANU, R. I 22.