SMOC, smocuri, s. n. Cantitate de fire (de păr, de lînă, de iarbă, de flori etc.), care se poate prinde sau smulge deodată cu mîna sau (fiind vorba de animale) cu gura. V. ciuf, mănunchi, buchet. În grabă smulgem smocuri de iarbă și le dăm vitelor să le mănînce. STANCU, D. 188. Un smoc de paie din mindirul vechi s-a aprins de la mucarniță. SADOVEANU, O. L. 117. Că mama v-aduce vouă... Mălăieș În călcăieș, Smoc de flori Pe subsuori. CREANGĂ, P. 20. ◊ (Prin analogie) Era gîrbovă și uscată, cu o pestelcă dinainte, c-un smoc de chei la brîu. GANE, N. II 159. Desprinse de la cingătoarea-i îngustă de piele unsuroasă un smoc de chei. HOGAȘ, DR. II 5. ◊ Fig. Trase de la brîu scăpărătorile și zbătu rar în cremenea din care săreau smocuri de scîntei. MIRONESCU, S. A. 98. Un smoc de raze pornit din luminile asfințitului se strecură în odaia ei. GANE, N. II 57. [Copiii] își simțiră obrajii înecați într-o lumină caldă. Soarele zvîrlise un smoc de raze pe căpătîiul lor. VLAHUȚĂ, O. A. 137.