SONOR, -Ă, sonori, -e, adj. 1. Care produce, prin vibrare, sunete (pline, puternice); care răsună sau face să răsune. Răsună... muzica lui Chopin, cîntată pe sonore piane de concert sau pianine modeste. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 159, 9/1. Mă deșteptară ca dintr-un vis clopotele cailor, mai sonore, cu bătaie mai rară. SADOVEANU, O. VIII 18. Rîuri de armonie Se revarsă în cascade de sub degetele ei. Și pe coardele sonore [ale clavirului] trece-ntreaga ei junie. MACEDONSKI, O. I 87. ◊ Undă sonoră, vibrație sonoră v. c. ◊ (Adverbial) Pașii oamenilor sună sonor pe caldarîm. SADOVEANU, E. 114. Cuvintele-ntre cupe sonor se-ntreciocnesc. MACEDONSKI, O. I 257. 2. (Despre sunete, voce, rîs) Puternic, răsunător, plin, armonios. Parcă nu-ți vine a crede că dintr-un gîtlej așa de gingaș poate porni un sunet așa de sonor. SADOVEANU, O. VI 329. Glasul lui e cald și sonor. VLAHUȚĂ, O. A. III 65. [Melodia] tot crește mai sonoră, mai plăcută, mai frumoasă. ALECSANDRI, P. A. 126. ◊ (Adverbial) Era veselă, rîdea sonor. C. PETRESCU, S. 166. Numai izvorul cîntă nostalgic și sonor. LESNEA, C. D. 114. 3. Care amplifică sunetele, care răsună, care are rezonanță. Vasile Mogrea se plimba... pe cimentul sonor. C. PETRESCU, Î. II 69. Un timp se auzi numai țăcănitul monoton al roților. Vuietul trenului pe poduri sonore de fier. id. C. V. 9. 4. (Lingv.; despre consoane, în opoziție cu surd) Care se produce cu vibrarea coardelor vocale, glota fiind închisă. Sunetul «d» este o dentală sonoră. 5. (Despre filme cinematografice, în opoziție cu mut) Însoțit de vorbire sau de muzică. Pistă sonoră v. pistă (4). 6. Fig. Important, cu răsunet, renumit, p. ext. pretențios, emfatic. Numele sonor al divului Pompei stăpînea toată larma aceasta veselă și fericită. ANGHEL-IOSIF, C. L. 6.