SORTI, sortesc, vb. IV. Tranz. (Întrebuințat mai ales la timpurile compuse) A determina soarta, destinul cuiva; a ursi, a meni, a predestina. Voia tatei, voia țării, asta ne-a sortit ursita. EFTIMIU, Î. 26. Pînă acum voise s-o ia numai pentru că era fata lui Baciu și fiindcă părinții lor i-au sortit unul altuia. REBREANU, I. 115. Se vede că așa mi-a fost sortit și n-am ce face. CREANGĂ, P. 274.