spériĭ, a -iá v. tr. (lat. expáveo, -ére, de unde s’a făcut spaĭ, a *spăĭa, apoĭ, supt infl. luĭ paĭ și par, a părea, s’a zis spar, a spărea, a sperea, a speria și, supt alte influențe, a trecut în conj. I lăsînd o mulțime de forme vechĭ orĭ dialectale. V. spăĭmînt). Înfricoșez, spăimînt: a speria copiiĭ cu poveștĭ despre strigoĭ, a speria vînatu pin împușcături. Uimesc, emoționez, alarmez: acesta mănincă de te sperie, a speriat lumea cu talentu luĭ. V. refl. M’am speriat de țipetele luĭ, calu s’a speriat de un automobil. A țĭ se speria somnu, a se strica somnu și a nu maĭ putea adormi. A speria ĭarna, ploaĭa, a-țĭ pune prea devreme o haĭnă groasă orĭ a-șĭ lua cortelu (umbrela). – În nord spariĭ, spăriet, în Banat și Olt. spăriĭ, -ĭat, în Trans. și L. V. eŭ spaĭ, și spar, tu spaĭ și sparĭ, el spare (și spaĭre) și spaĭe, noĭ spărĭem, voĭ spăreațĭ, eĭ spar și spaĭe. În Olt și a sperea, eŭ speĭ, tu speĭ, el spere, noĭ sperem, voĭ spereațĭ, eĭ spere.