SPINTECA, spintec, vb. I. Tranz. 1. A face în trupul unei ființe o tăietură lungă și adîncă, cu un instrument ascuțit; p. ext. a ucide, a înjunghia; a despica (în special lemne, trunchiuri). Și n-are să-ți fie milă? – Nu. Nu. Vreau să-l spintec cu baioneta. CAMILAR, N. I 96. ◊ Fig. Larga tălăzuire a munților încetează. Nici piscurile nu mai spintecă înălțimile cerului, nici zările nu se mai desfac vaste, de jur împrejurul lumii. BOGZA, C. O. 87. Ghiuleaua a trecut pe deasupra, spintecînd aerul. C. PETRESCU, Î. II 14. Fulgere dese, orbitoare, spintecă ceru! din ce în ce mai posomorît și tunete prelungi se aud bubuind în depărtare. VLAHUȚĂ, O. A. 412. Pe drum horea și doinea, iar buzduganul și-l arunca să spintece nourii, de cădea departe tot cale de-o zi. EMINESCU, N. 5. ◊ Refl. (Rar, despre obiecte) Înfipse cuțitul într-un măr atît de puternic, încît mărul se spintecă în două; jumătățile se legănară o clipă. C. PETRESCU, Î. II 92. (Fig.) Pietrișul fierbinte îmi frigea tălpile. Cînd intrai în rîu, apa începu să sune spintecîndu-se în gleznele mele. SADOVEANU, O. V 62. 2. A sfîșia (haine, stofe); a rupe. Spintecă moașa cîteva haine mai moi și mai slabe... face dintr-însele fășii. MARIAN, NA. 283.