SPORNIC, -Ă, spornici, -e, adj. 1. Care are spor; harnic. Veselul taraf al spornicilor caricaturiști... ilustrează în fiecare toamnă, la deschiderea vînătoarii, pe bieții burghezi. ODOBESCU, S. III 156. Fata... la lucru era tare spornică. JARNÍK, la TDRG. [Calul] mult e spornic la fugit. TEODORESCU, P. P. 142. ◊ (Adverbial) Caii mergeau spornic pe drumul cel mare al Humorului. SADOVEANU, N. P. 18. Era încă zdravăn și muncea la sapă mai spornic ca un flăcău. REBREANU, R. I 130. E liniște-n chilia bătrînei, – și-nserează... Se-ntunecă chilia și iar se luminează, Și-aleargă fusul spornic. IOSIF, PATR. 11. ♦ Care prilejuiește o acțiune cu spor; care se face cu spor; la care se lucrează cu spor. Muncă spornică. ▭ Să-mi mai iau la gălbiori, Că-s spornici la numărat Și-s ușurei la purtat. ANT. LIT. POP. I 439. 2. Îmbelșugat, abundent, bogat; mult. Prin ei se mișc-a lumii roate cu roiul spornic de vieți. VLAHUȚĂ, P. 54. Din valurile de iarbă... înviate de o spornică verdeață. ODOBESCU, S. III 15. ◊ (Adverbial) Iar pe pajiștea lor mîndră acum spornic înflorește Doar pustiul unei toamne care nu se mai sfîrșește. PĂUN-PINCIO, P. 85. ♦ (Uneori determinat prin «la vorbă») Care vorbește mult, vorbăreț. Cocor nu-și împodobea vorbirea cu proverbe, zicale și anecdote, cum făceau mulți cu limbă spornică dintre cei de față. SADOVEANU, M. C. 85. Era mai tînăr și mai spornic la vorbă. SLAVICI, O. II 93. 3. Care aduce spor; folositor, productiv. Munca în comun este mai spornică. ♦ (Despre alimente) Care ține mult, care nu se consumă repede. Spornic ca sarea. ▭ Cunosc agricultori care dau... muncitorilor cosac prost sau brînză prea întărită în saramură, sub cuvînt că așa sînt «spornice», adecă țăranii muncitori mănîncă mai puțin. La TDRG.