SPRIJIN, sprijine, s. n. 1. Faptul de a (se) sprijini; sprijinire. 2. Susținere, ajutor, ocrotire, reazem. Se ținea greu pe picioare și tot căuta sprijin de umărul popii. CAMIL PETRESCU, O. I 13. Mi-e teamă că în loc de-a avea un sprijin, aș avea o piedică. REBREANU, R. II 15. Avea nevoie de... sprijin sufletesc. IBRĂILEANU, A. 31. ◊ Expr. A veni în sprijinul cuiva (sau a ceva) = a ajuta, a sprijini, a susține (pe cineva sau ceva). Vină în sprijinul meu, ajutîndu-mă cu ce te-a lăsa inima. SADOVEANU, O. VIII 250. ♦ (Concretizat) Persoană care susține, ocrotește, sprijină. Ambasadorul francez, cel mai mare dușman al munteanului și sprijinul de căpetenie al lui Tököly. IORGA, L. I 313. Fiind el cel mai mare... poate vreodată să fie și el sprijin pentru iștialalți. CREANGĂ, A. 120. Domnule, măria-ta, mai lungește-mi viața Pînă vine maică-mea, Că maica-i bătrînă tare Și alt sprijin nu mai are! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 500. 3. (Tehn.) Punct, grup de puncte sau suprafață de contact dintre două corpuri solide între care se exercită forțe de acțiune și de reacțiune; reazem. ♦ Sistem tehnic prin care se realizează sprijinirea unui corp.