spăimântătură sf [At: ANON. CAR. / Pl: ~ri / E: spăimânta + -ătură] 1 (Înv) Spaimă (1). 2 (Reg) Boală provenită din spaimă (1) Si: (pop) speriat¹ (6), sperietură (7), (reg) înspăimântătură, spăimat¹.

SPĂIMÂNTĂTURĂ s. v. groază, încrâncenare, înfiorare, înfricoșare, îngrozire, înspăimântare, oroare, spaimă, sperietură, teroare.

spăimîntătură s. v. GROAZĂ. ÎNCRÎNCENARE. ÎNFIORARE. ÎNFRICOȘARE. ÎNGROZIRE. ÎNSPĂIMÎNTARE. OROARE. SPAIMĂ. SPERIETURĂ. TEROARE.

spăimântătúră, spăimântături, s.f. (reg.) 1. Spaimă, sperietură. 2. Duh necurat, strigoi: „Trăiește în codri pustâi, în ceva stani de piatră. Are casă. Unii zâc că umbă cu secere, alțî zâc că umblă cu coasă. Cine știi cât de spăimoasă-i la cine-o vede. Îi creapă inima. Îi din ceva strigoaie născută, din ceva spăimântătură” (Bilțiu, 2007: 87). – Din (în)spăimânta + suf. -ătură.