STICLI, sticlesc, vb. IV. Intranz. 1. A luci (ca sticla), a străluci, a scînteia, a sclipi. Porniră într-acolo, cu junghiurile și chimirurile late sticlind în săgetările soarelui. SADOVEANU, O. I 31. Tocmai în fund, tîrgul sticlea în soare, crucea bisericii străpungea seninul, în razele soarelui părea că pîlpîie și dînsa ca o flacără. GÎRLEANU, L. 29. ◊ Tranz. (Neobișnuit) Soarele bătea de cătră amiază și streșinile din sat de la Tarcău țîrîiau, sticlind șiraguri de mărgele vii. SADOVEANU, B. 113. 2. (Despre ochi) A străluci (mai ales de bucurie, plăcere, dorință). Ochii îi sticliră prin întunerec. DUMITRIU, B. F. 66. Pe fața albă, sticleau ochii în bură de lacrimi. SADOVEANU, O. I 250. Ochii albaștri-verzui îi sticleau inteligent și șiret. REBREANU, R. I 33. Toată fața i se limpezi și ochii îi sticleau în cap de beția unei bucurii copilărești și nestăpînite. VLAHUȚĂ, O. A. I 96. ◊ Expr. (În fraze interogative sau exclamative) (Cine știe) pe unde îi sticlesc ochii = (cine știe) unde se află, unde și cum trăiește. Ehei!... pe unde-i sticlesc lui ochii acuma... - Pe unde-i sticlesc ochii? Nu s-o fi-nsurat? – Ce-nsurat!... C. PETRESCU, O. P. II 84. Ghivornița cea de alaltăieri noapte m-o apucat în pădure, ș-am rătăcit poteca; de nu dădeam peste Văsui al dumitale în opcină, cine știe pe unde mi-ar fi mai sticlit ochii!... HOGAȘ, M. N. 192. A-i sticli (cuiva) ochii în cap = a fi deștept, vioi, drăcos. ♦ Tranz. (Cu complementul «ochii») A pironi, a aținti, a fixa (obiecte luminoase). M-am lungit în iarba de pe marginea drumului și am sticlit ochii la stele pînă după miezul nopții. HOGAȘ, DR. 259. – Variantă: (Mold.) stecli (SADOVEANU, Z. C. 332, CREANGĂ, P. 260, EMINESCU, N. 8, RUSSO, S. 22) vb. IV.