STIL (< fr. slyle < lat. stylus < gr. stylos, condei folosit la scrierea pe tăblițele cerate) Termen ce implică numeroase sensuri ca: a felul deosebit de a se exprima al unei persoane; b totalitate a procedeelor proprii de expunere, prin mijloacele limbii literare; c mijloacele lingvistice de exprimare proprii unui scriitor, unei opere, unui gen literar, unei epoci, unui curent literar etc., ceea ce constituie stilul literaturii artistice. În afară de stilul literaturii artistice – totalitate a mijloacelor de exprimare figurată, figură de stil sau tropi, se mai deosebesc și : alte stiluri: stilul științific, stilul publicistic, adică felul deosebit, specific, de exprimare în lucrările științifice, în publicistică (presă) și în documentele oficiale. Fenomenele de stil sînt procese de invenție, care se abat de la construcțiile repetate, comune și uzuale în limbă. Se poate spune că faptele de stil sînt „abateri” expresive, construcții sugestive, cuvinte și structuri gramaticale mai puțin obișnuite în uzul curent, toate însă specifice tendințelor inovatoare ale limbii, după cum menționează T. Vianu, în Studii de stilistică și Gh. Bulgăr, în Probleme și analize stilistice. Termenul de stil se folosește în întregul domeniu al artei (stil muzical, stil arhitectural etc.). Printre stiluri, practica tradițională enumeră drept calități generale: claritatea, precizia, proprietatea, corectitudinea; iar naturalețea, demnitatea, armonia, finețea, puritatea, calități speciale sau particulare. Claritatea stilului rezultă din folosirea termenilor ușor de înțeles, ca și din evitarea termenilor vagi, echivoci, a inversiunilor forțate, a perioadelor prea lungi. Contrare clarității sînt non-sensul, obscuritatea. Non-sensul derivă din contradicția între exprimarea unei idei și dreapta judecată. Ex. Rică Venturiano: M-am transportat la localitate, pentru ca să-ți repet că te iubesc, precum iubește sclavul lumina și orbul libertatea. (I.L. CARAGIALE, O noapte furtunoasă) Obscuritatea rezultă adesea din lungimea frazelor sau nepotrivirea lor, din echivocuri (folosirea unor cuvinte ce pot fi luate în diferite sensuri), din inversarea forțată a unor versuri, ca acestea de mai jos ale lui Gh. Asachi: Diogenes în Athina, Unde strălucea lumina, Un bărbat era mintos, Însă judeca pe dos. sau Diogene-atunci răspunde Însemnat acest cuvînt. O punctuație neregulată poate duce de asemenea la obscuritate, ca în acest răspuns dat de oracolul de la Delfi unei mame care voia să știe dacă fiul ei se va mai întoarce din război. Te vei duce, te vei întoarce, nu vei muri, care prin schimbarea punctuației are alt înțeles: Te vei duce, te vei întoarce, nu, vei muri. Preciziunea se referă la alegerea termenilor celor mai potriviți în exprimarea ideilor. Ea nu exclude nici bogăția vocabularului, nici ornamentarea stilului. Opus preciziunii este stilul difuz sau prolix, pe care Voltaire îl caracteriza ca un adevărat „deluviu de cuvinte peste un pustiu de idei”. Derivată din folosirea cuvintelor în înțelesul lor propriu, proprietatea constituie o însușire a stilului, pe care Boileau, în a sa Artă poetică, punea atîta preț. Surtout quen vos écrits la langue révérée Dans vos plus grands excès vous soit toujours sacrée, En vain vous me frappez dun son mélodieux Si le terme est impropre ou le tour vicieux. Mon esprit nadmet point un pompeux barbarisme Ni dun vers ampoulé lorgueilleux solécisme. Sans la langue, en un mot, lauteur le plus divin Est toujours, quoi quil fasse, un méchant écrivain. Chiar cînd în mari excese ar fi ca să cădeți Voi limba totdeauna de sfîntă s-o aveți. Zadarnic este fraza plăcută-armonioasă, Cuvîntul de-i nepropriu, făptura vicioasă, Urechea mea n-admite pomposul barbarism Arunc îndată versul ce are-un solecism. Într-un cuvînt, poetul, sublim chiar de ar fi E rău poet, desigur, cînd limba n-o va ști. (Traducere de A. NAUM) Corectitudinea implică respectarea în exprimare a regulilor gramaticale. Una din aceste abateri este solecismul (v.) pe care scriitorii îl folosesc însă pentru efectul artistic, mai ales pentru caracterizarea personajelor sau a situațiilor. Caragiale, de exemplu, scoate efecte artistice din folosirea invariabilă a pronumelui relativ care, numai la nominativ. Ex. Pristanda (mîhnit) - Îmi pare rău! tocmai coana Joițica, tocmai dumneaei, care de!... să ne așteptăm de la dumneaei la o protecție... În poezia populară întâlnim solecismul ca neglijare a acordului dintre subiect și predicat. Ex. Ulmi și brazi Se clătina, fagi și paltini se pleca, fruntea de i-o răcorea. (Poezie populară, Tom Alimoș) Naturalețea este consecința exprimării firești. Opusă naturaleții stilului este afectarea, rezultat al folosirii unor cuvinte căutate, prețioase, ca acest exemplu din limbajul Prețioaselor lui Molière: - Contentez lenvie que ce fauteuil a de vous embrasser, în loc de asseyez-vous. (Satisfaceți dorința pe care o are acest fotoliu de a vă îmbrățișa, în loc de așezați-vă.) Stilului voit afectat și obscur, tinzînd spre o rafinată și complicată eleganță, i s-a dat denumirea de stil gongoric, după numele scriitorului spaniol Gongora y Argote (1561 – 1627) (unii istorici literari socotesc însă pe contemporanul sau, Alonso de Ledesona, ca adevăratul creator al gongorismului). Bombasticismul, denumit de greci teratologie < gr. teras, minune și logos, cuvînt, constituie acel stil exagerat, umflat, despre care Titu Maiorescu, în Critice, spune: „Stilul este exagerat, cînd înțelesul sau intensitatea cuvintelor izolate covîrșește intensitatea gîndirii ce vor să exprime în împreunarea lor.” Demnitatea este socotită ca nn rezultat al folosirii, în vorbire sau scriere, a cuvintelor și expresiilor cuviincioase, evitîndu-se vulgaritățile, trivialitățile. Exprimare în felul acesta a unor idei constituie o adevărată artă, căci așa cum arată și Boileau: Quoi que vous écriviez, évitez la bassesse, Le style le moins noble a pourtant sa noblesse. (Lart poétique) Orice scrieți, vedeți prea jos a nu vă lăsa. Stilul cel mai puțin nobil își are cuviința sa. (Traducere de I.H. RĂDULESCU) Armonia stilului rezultă din folosirea cuvintelor, în proză sau în versuri, în așa fel încît să încînte auzul. Termen sinonim cu eufonia (evitarea în poezie și vorbirea obișnuită a sunetelor neplăcute, nemuzicale, a cacofoniilor). Armoniei rezultate din îmbinarea cuvintelor care imită sau sugerează fenomene din natură sau dau impresia sonoră a unei acțiuni i se spune armonie imitativă, particularitate îndeosebi a simbolismului instrumentalist, folosit în poezia noastră de Al. Macedonski. Ex. Și ca nouri de aramă și ca ropotul de grindeni, Orizontu-ntunecîndu-l vin săgeți de pretutindeni, Vîjîind ca vijelia și ca plesnetul de ploaie... (M. EMINESCU, Scrisoarea III) Ritmica și cadența perioadelor în stilul unei opere literare duce la armonia stilului (ex. Al. Odobescu, Pseudokinegeticos ; Al. Russo, Cîntarea României). Finețea este un rezultat al subtilei exprimări a anumitor idei, al căror sens și aluzie trebuie căutate de cititor. Ex. „Ce are de a face morala cu cariera de avocat pe care vrea tînărul s-o îmbrățișeze?” (I.L. CARAGIALE, Bacalaureat) Vino acum de față și stai la judecată, Tu care le faci astea, duh, ființă ciudată, Ce vrei să joci o rolă în lumea trecătoare. De ce treabă-mi ești bună, putere gînditoare, Cînd nu poci la nimica să mă ajut cu tine, Cînd nu te-ai deprins încă nici vistu sa-l joci bine? (GR. ALEXANDRESCU, Satiră. Duhului meu) Din prefăcuta indignare a poetului împotriva propriului său duh se desprinde o fină aluzie ironică la adresa superficialelor preocupări ale societății contemporane. O altă calitate a stilului o constituie puritatea, adică folosirea cuvintelor consacrate prin uz, evitarea abuzului de barbarisme, regionalisme, arhaisme, neologisme și alegerea termenilor care să exprime cît mai exact ideile. Puritatea nu trebuie confundată cu purismul, acea tendință manifestată în cultura noastră de a purifica limba de unele cuvinte de altă origine (slavă, turcă etc.) decît cea latină, tendință ce a dus la o deformare a acesteia ca în exemplul de mai jos luat din scrierile lui Aron Pumnul: „Introducăciune pregătiți-vă în filosifie sau sciemînt. Prodata introducăciunii este cunoscăciunea însemninței sciemîntului ca mama născățivă a celorlalte sciințe.” O trăsătură particulară a stilului unor scriitori, stil care, prin spontaneitatea și vioiciunea exprimării, pare a fi vorbit este oralitatea; exemplu, stilul folosit de Ion Creangă în Amintirile și Povestirile sale. Oralitatea artei lui Creangă este susținută mai întîi de formele graiului viu (Ș-apoi, dă, doamne, bine; și vorba ceea; de voie, de nevoie; ei, ei, ce-i de făcut? scurt si cuprinzător etc.). De asemenea, ea se desprinde și din numeroasele onomatopee (hîrști!; hai, hai! hai, hai!; zvîrr! huștiuluc! durai-vurai; teleap-teleap), cum și din zicerile tipice, unele dintre ele chiar rimate. (Cînd sînt zile și noroc, treci prin apă și prin foc; omul are un dar și un amar etc.)