STINGERE, stingeri, s. f. Faptul de a (se) stinge. 1. Încetare a arderii unui foc, a unei flăcări. [Flacăra] clipește-abia din cînd în cînd Cu stingerea-n bătaie, Lumini cu umbre-amestecînd Prin colțuri de odaie. COȘBUC, P. I 191. (Cu pronunțare regională) În stîngerea flăcărilor, o tăcere mare ne învălui pe toți ca o taină. SADOVEANU, O. VII 349. 2. Întrerupere a unei surse de lumină, dispariție a unei lumini; apusul soarelui. Și-n stîngerea de soare Părea un chip din basmuri. COȘBUC, P. I 186. Duce-m-aș fără-ncetare, Ca vulturul să pătrund Peste-a ochilor hotare Orizonul fără fund. Să văd stingerea de soare În adîncul ocean Ș-a lui coamă arzătoare Răsărind ca un volcan. ALECSANDRI, P. II 128. ◊ (Poetic) Înainte de stingerea asfințitului, începură să se strîngă în adunarea de la școală. MIHALE, O. 518. ♦ Semnal prin care se anunță într-o cazarmă trecerea la odihna de noapte; timpul cînd se dă acest semnal. (Cu pronunțare regională) Sara pînă tîrziu, cînd tremura în noaptea de-afară fiorul stîngerii, se auzea ca dintr-o hrubă murmurul teoriei. SADOVEANU, O. VI 255. 3. Moarte. Să simt că de suflarea-ți suflarea mea se curmă Și-n stingerea eternă dispar fără de urmă! EMINESCU, O. I 116. ♦ Dispariție, pieire. (Cu pronunțare regională) O căzut pe biata Moldova... toate rălele ce pot aduce stîngerea unui neam întreg. ALECSANDRI, T. II 9. ♦ Dezastru, prăpăd. Să nu care cumva să te muște șarpele de inimă să te duci acolo, că e stingere de tine. ISPIRESCU, L. 278. 4. Încetare a unei obligațiuni, a unei acțiuni penale, a unui împrumut, a unui privilegiu. S-a acoperit numai de banii împrumutați, dînd acestuia un venit sigur pentru stingerea datoriilor. CĂLINESCU, E. 20.