STRANIU, -IE, stranii, adj. Care iese din comun, greu de explicat, neînțeles, ciudat, bizar. Cu un zîmbet straniu pe buze, își porni și Tomșa trîmba lui de călăreți. SADOVEANU, O. VII 12. În glasul ei straniu i se părea că vibrează o vrajă nouă, ca și cum de ieri pînă azi s-ar fi schimbat și s-ar fi împlinit. REBREANU, P. S. 167. În cea oglindă mișcătoare Vrei să privești un straniu joc, O apă vecinic călătoare Sub ochiul tău rămas pe loc? EMINESCU O. I 228. Ce stranie ființă!... aș crede c-am visat, De n-aș vedea în mînă-mi cununa ce mi-a dat. ALECSANDRI, T. II 207. ◊ (Adverbial) Văzut-ai cît de straniu privesc la vii groparii? LESNEA, C. D. 51. Ochii negri care ardeau straniu. REBREANU, R. I 94. Miez de noapte bate, straniu răspunzînd din stîncă-n stîncă. IOSIF, PATR. 62.