STRICĂTOR, -OARE, stricători, -oare, adj. 1. Care provoacă sau este capabil să provoace stricăciuni; vătămător, dăunător, păgubitor. Numai zidul de afară... și biserica din mijlocul curții au înfruntat puterea stricătoare a vremii. VLAHUȚĂ, R. P. 88. Îmbla ș-alte jivini stricătoare Ce întuneric iubind fug de soare. BUDAI-DELEANU, Ț. 215. ◊ (Substantivat, învechit, în expr.) Stricător de țară = cel care uneltește împotriva propriei sale țări. [Mihai] puse de tăie pe trădătorii Dumitru, Chissar și cu fiul său, ca niște vicleni de domnie și stricători de țară. BĂLCESCU, O. II 162. 2. Care deformează, corupe, pervertește. Pentru un negustor... un artist e un trîndav, un parazit, iar literatura o distracție stricătoare de moravuri. GHEREA, ST. CR. III 23. ◊ (Substantivat) [Alecsandri] a ridiculizat... pe stricătorii de limbă. IBRĂILEANU, SP. CR. 138.