STRUNI, strunesc, vb. IV. Tranz. 1. A stăpîni (un cal) din frîu, a ține strîns, a nu lăsa să se abată de la direcția voită. Își struniră caii și porniră mai repede prin nouri de colb. SADOVEANU, O. I 122. Fiul craiului nemaiputînd struni calul... se întoarnă. CREANGĂ, P. 185. Strunește bine gura iepei și fii cuminte! ALECSANDRI, T. II 98. ◊ Fig. Cu ochii lui mici, struniți către tîmple, se uita țintă la învățăcelul său. SADOVEANU, M. C. 110. ♦ Fig. (Cu privire la oameni) A stăpîni, a domina, a înfrîna; a ține din scurt. Numai răutăți făcea, că n-avea cine-l struni. SADOVEANU, P. M. 69. Voi priveghea nurorile, le-oi pune la lucru, le-oi struni și nu le-oi lăsa nici pas a ieși din casă. CREANGĂ, P. 4. 2. A întinde strunele unui instrument muzical, a acorda, a înstruna; p. ext. (rar) a cînta. Căci meșterul Boian... voia cuiva Un cîntec să-i strunească. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 138, 4/1. 3. A lega strîns (trăgînd bine de sfoara care leagă). Legătura dintre proțap sau tînjală și sanie strunește proțapul cu vîrful... prin gînjuri de lemn sau funii. PAMFILE, I. C. 155. – Variantă: struna (PĂSCULESCU, L. P. 62) vb. I.