STRÎMT², -Ă, strîmți, -te, adj. 1. (În opoziție cu larg) Care nu este (destul de) larg, lipsit de lărgime; îngust. Mihai trage pe vizirul Sinan-pașa într-un loc strîmt, unde acesta nu-i putea pune împotrivă decît 1200 luptători. BĂLCESCU, O. I 29. ♦ Care nu este (destul de) lat, care are o lățime mică; îngust. Printre crengi scînteie stele, Farmec dînd cărării strîmte Și afară doar de ele Nime-n lume nu ne simte. EMINESCU, O. I 209. 2. (În opoziție cu încăpător) Care nu poate cuprinde mult, în care nu încape mult; neîncăpător. Mă plimbai puțin prin odaie și pentru-ntîia oară o găsii prea strîmtă. VLAHUȚĂ, O. A. 149. Săniuța, cuib de iarnă, e cam strîmtă pentru doi. ALECSANDRI, P. A. 114. ◊ Fig. Viscolul pustiirii a suflat pe acest pămînt... sîngele părinților în vinele strîmte ale strănepoților a secat. RUSSO, S. 147. 3. Fig. Lipsit de măreție sau de amploare; mărginit, redus, meschin. S-a supus prejudecăților și socotelilor strîmte, clocite într-o familie cu destin mediocru. C. PETRESCU, R. DR. 301. Trăind în cercul vostru strîmt Norocul vă petrece, Ci eu în lumea mea mă simt Nemuritor și rece. EMINESCU, O. I 181. ◊ Expr. A fi strîmt la minte = a fi lipsit de inteligență. Bietul Costică! își zise în cele din urmă bătrînul. Băiat bun, păcat că-i strîmt la minte, cum a fost de cînd îl știu. REBREANU, R. I 257. – Variantă: (regional) strimt, -ă (SLAVICI, N. I 136) adj.