STRĂMOȘ, -OAȘĂ, strămoși, -oașe, s. m. și f. 1. Persoană care a trăit cu cîteva generații înaintea cuiva și care aparține aceluiași neam cu acesta; (mai ales la pl.) generații anterioare, înaintași care au viețuit într-o epocă îndepărtată; străbuni. Ne spunea zîmbind că se simte cel mai vechi pămîntean dintre toți, căci strămoșii lui stau aici dinainte de descălecarea Moldovei. SADOVEANU, E. 177. Dar lăsați măcar strămoșii ca să doarmă-n colb de cronici; Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici. EMINESCU, O.I 151. Locuri pline de aducere-aminte a strămoșilor noștri, de povești fantastice și, mai ales, de doine armonioase. ALECSANDRI, C. 36. Ce-ar fi ajuns pămîntul acesta, dacă strămoșii noștri ar fi dormitat și ei! RUSSO, S. 147. ◊ Fig. Superb, strămoș de codri, cu frunze-ncoronat, Stejarul, rămas singur pe cîmpul de năgară, Se pare o fantasmă din lumea legendară. ALECSANDRI, P. III 325. ◊ Loc. adv. Din moși-strămoși v. moș. 2. Tatăl bunicului sau al bunicii, considerat în raport cu strănepoții săi; străbunic. Strămoșul vorbea încet, fără să dea din mîni, cu trupul neclintit. SADOVEANU, O. VII 372. Care strămoși ai lui zicea și ei c-o știu De la un alt strămoș ce nu mai este viu. ALEXANDRESCU, P. 130.